« Vidabox ZERO : o linie de PC-uri silentioase, pentru utilizare multimedia | Home | Mobilier din biciclete »

O inima artificiala care functioneaza fara sa “bata”

Prima inima artificiala a fost aprobata spre utilizare acum mai putin de o luna de catre FDA (Food and Drug Administration, institutie de omologare americana). Cu toate ca aduce sperante in … inimile multor pacienti grav bolnavi, inima artificiala este inca departe de a fi perfecta. Motorul hidraulic utilizat si partile in miscare se uzeaza in interval de cativa ani, facand necesara o noua interventie chirurgicala dificila. Organul artificial este in general mai mare decat cel biologic, lucru care pune probleme de acomodare si de chirurgie, iar uneori face inlocuirea imposibila.

Din fericire, cercetarea aduce sperante dintr-o directie nebanuita. O.H. “Bud” Frazier, un chirurg celebru si important cercetator in dezvoltarea dispozitivelor cardiace la Texas Heart Institute in Houston, sustine ca este fezabil sa pompezi sange in corp in mod continuu, si nu in batai cardiace. Pompa cu flux continuu pe care acesta a proiectat-o este un fel de motoras turbo care accelereaza curgerea sangelui. Dimensiunea sa mica (apx. cat un deget mare) si numarul relativ mic de piese in miscare fac ca acest dispozitiv sa fie mai usor de implantat si mult mai fiabil decat alternativa actuala. Durata de functionare fara probleme a unei inimi artificiale fara puls este estimata la minim 10 ani.
In ciuda detractorilor care sustin ca lipsa pulsului deterioreaza organele interne, Frazier a reusit in ultimii doi ani sa implanteze cu succes inimi artificiale fara puls in animale de test precum vacile. Mai mult, chirurgul sustine ca operatia este relativ usoara si avantajele unui motor usor controlabil sunt enorme fata de inima organica. In caz de efort de exemplu, trebuie doar marita turatia motorului ! Partizanii acestei tehnologii sunt atat de convinsi de viitorul ei, incat pariaza ca in 2050 vom vedea chiar sportivi cu “addon” de inima turbo pe stadioane.

Asta, ramane de vazut.
[Sursa: MIT Technology Review]